Road trippin'

Pustiul cartierelor bucurestene din zilele de duminica dimineata imi aminteste intotdeauna de plecarile la bunici de cand eram copil. Tata avea o Dacia 1100 care nu era tocmai spaima soselelor [decat daca poate s-ar fi dezmembrat pe-acolo] si trebuia sa ajungem tocmai pana in judetul Neamt, asa ca plecam devreme, devreme. La ora 4 era trezirea iar la cel tarziu ora 5 plecam la drum.

Tin minte ca eram atat de entuziasmata de plecare ca nici macar nu dormeam noaptea precedenta. Imi era frica sa nu cumva sa dorm mai mult decat trebuie si sa ma uite ai mei acasa.

Imi pastram de fiecare data entuziasmul desi in cele din urma sfarseam prin a uri drumul propriu-zis pentru ca atunci cand treceam pe langa vreun rau tata ma intreba ce rau e, de unde izvoraste si unde se varsa, la fel cand vedeam niste munti in zare, la fel cand treceam printr-un oras mare si trebuia sa-i stiu istoria, a cui resedinta de judet e si ce domnitor cand si ce a facut acolo. Cred ca din cauza nu am fost niciodata mare fan al geografiei [acum regret pentru ca ar fi fost foarte 'cul' sa ma dau mare cu minunatele mele cunostinte in domeniu, decat sa fiu cea care intreaba uuu, ce munte-i ala?]

Si era asa de frumos cand ajungeam aproape de satul bunicii. De cand treceam barajul de la Bicaz stiam ca mai e foarte, foarte putin si ajungem. Niciodata nu era foarte, foarte putin, dar stateam cu inima cat un purice pentru ca stiam ca la capatul lacului imi voi petrece eu vacanta. Cand intram in cele din urma in sat ma uitam sa vad ce schimbari s-au petrecut de anul trecut, ma uitam sa vad daca paraul din fata casei e aproape secat sau pot sa ma joc aruncand pietre in el, ma uitam dupa feţe cunoscute si dupa casa bunicii. Intotdeauna ne astepta cu poarta deschisa si cu mancare si apa din fantana.